Singuratatea intr-o poveste..

In viata...

S-ar putea sa ai norocul, ca intr-o zi pornind pe un drum fara intoarcere sa reusesti.

 La fel de bine s-ar putea ca intr-o zi sa intorci capul in urma, sa cazi in genunchi si sa plangi. 

Unde ai ajuns? 

De unde ai plecat?

 Te uiti in jur si nu ai pe nimeni pe care sa intrebi, daca povestea ce o ai in minte te mai prezinta pe tine ca erou, ca personaj principal.

 Ai avut prieteni, buni unii, pentru care nu ai fost tu destul de bun gandesti.

Sau doar nu te-au vrut.

Altii nu chiar atat de buni pentru care ai dat inima si suflet.

Au fost unii pe care ai vrut sa ii pastrezi pe vecie dar nu ai avut cum.

Le-ai gresit, o stii acum.

Unii au meritat-o desi tu nu ai facut-o din razbunare.

Si au fost altii care au vrut sa te pastreze pe vecie dar nu s-a putut. 

Iti dai seama insa intr-un tarziu, ca singurii prieteni de la care ai putut invata ceva sunt cei prosti. 

Prietenii prosti te-au pregatit pentru momente grele in timp ce prietenii buni te-au tinut la caldura, te-au mascat in fata raului ce ar fi trebuit demult sa te doboare sau sa te ridice.

Impingi cu o mana in pamant in timp ce tii privirea inlacrimanda fixa. 

 Si incerci sa te ridici, pornesti incet pe un pod  nesigur, prins cu ate de matase neagra.

Dar tie nu iti mai este teama. 

Iti stergi mucii cu maneca jegoasa si faci un pas si inca un pas si inca un pas.

Lent, obosit si suspinand, tragi dupa tine singurul lucur care ti-a ramas de pret.

O haina..

Si ce mai conteaza ca este murdara? 

Nimeni nu te vede.

Mai ales ca acum, nu mai ai pe nimeni caruia sa ii zambesti. 

Ce mai conteaza o haina rupta? 

Continui sa mergi, atat cat podul iti permite, doar in fata!

Privesti bucati din lemn cum iti paveaza calea pe masura ce inaintezi prin noapte si ceata.

Noapte care atunci cand iti plimbai fercirea intr-un parc iti parea atat de romantica.

Ceata care in diminetile de toamna iti parea atat de mistica.

Si te opresti.

Simti lacrimile cum iti incalzesc obrajii murdari ce ai fi vrut sa ii mai simti inca o data sarutati de buze moi, dulci si calde.

Aceleasi, neaparat!

Te mai uiti putin in jurul tau..

Speri tu sa mai vezi pe cineva acum ?

Doar ceata. 

Te asezi in fund, astepti putin si ti-ai dori sa ai pe cine.. 

Gandurile devin lacrimi pentru suflet si cam atat mai ai al tau.

Aa, da.. 

Si haina pe care o pui peste tine.

Privesti si te intrebi cat mai ai de mers dar nici nu stii unde ai putea ajunge daca ai continua.

De parca ai fi stiut pana acum... 

Oricum tot ce ai facut a fost sa te plimbi, sa iubesti si sa speri la iubire, liniste si mila celor rai.

Privesti picioarele cum iti atarna in spre abis si iti aduci aminte de copilul care erai candva.

Credeai ca o sa ramai mereu asa sau poate nici nu te-ai gandit ca vei deveni altceva vreodata.

Sau ti-ai dorit maturitatea la fel ca mine ? 

Copilaria duce la maturitate, maturitatea duce la moarte si fericirea se duce.

Cam la asta se rezuma viata, iti spui! 

Pe care tu nici macar nu ti-ai dorit-o, dar ti-a fost data.

Asta-i pedeapsa nu dar! 

Si ce sa mai cauti aici cand nu ai macar, habar... 

De ceea ce trebuie sa faci acum. 

Stii ca exista ziua de maine,ai simtit asta in fiecare zi din viata ta. 

Dar nu mai vrei alta..

Nu mai poti alta!  

Orice, dar nu ziua de maine, poimaine, raspoimaine, GATA!

Strigi si iti raspunde ecoul..

Te opresti si realizezi ca ai si uitat de pod, de ceata si noapte. 

La fel ai uitat si de iubire. 

Nu pentru ca nu ti-o doreai, ci doar pentru ca trebuia.

Te ridici, lemnul iti scartaie sub picioare si grabit faci pas dupa pas unul in fata celuilalt.

Hotarat, asa cum ar fi trebuit sa fi in viata!

Cazi! 

Ramai la pamant mirat de cat de prost poti fi..

Faci asta de o viata si tu te impiedici. 

Ce ai merita tu, daca nici mersul nu iti iese dupa ani si ani? 

Singurul lucru care il primesti, deznadejde!

Nu iti mai este rusine acum mai ales ca nu ti-a fost atunci cand trebuia. 

Mergi mai departe...

Frigul iti usuca lacrimile si pana sa iti dai seama te cuprinde un fior.

Brusc te opresti! 

Incotro? 

Te uiti inapoi.

Ar trebui sa te intorci? 

De unde?

La ce sau cine? 

Razi putin..

Ai innebunit oare?

Ce cauti pe un pod care nici macar nu stii unde duce.. 

Noapte, ceata, frig.. 

Iar tu esti aici!

Plans, murdar, nu existi pentru nimeni nici macar de sarbatori. 

Asa ca mergi.. 

Mergi mai departe ca nu ai de ce sa te intorci! 

Vezi macar ce gasesti la celalalt capat..

Poate un prieten! 

Poate cat mai curand..

Poate.. 

Si cu fiecare pas te afunzi mai mult si mai mult in ganduri.

Ar fi mai bine sa te intorci.

Dar ai mers destul de mult crezi.

Tii capul sus, desi doar pentru ca esti nevoit. 

O senzatie placuta totusi si te incurajezi zicand ca maine poate o sa privesti si cerul. 

O raza de lumina se strecoara prin negura noptii si te izbeste in ochi.

- E cineva acolo ? 

- Hei! 

- De ce nu imi raspunzi ?

Doar ecoul si lumina care inca iti danseaza pe fata..

- Dar totusi.. daca.... 

Alergi pe scandurile din lemn care ti se aseaza din ce in ce mai repede sub picioare.

Fugi, fugi si fugi. 

Iti prinzi din mers haina gata sa iti cada de pe spate.

Continui sa alergi..

Ajungi la capatul lui, te opresti, oftetezi..

Doar o oglinda sparta! 

Te privesti in ochi cum incerci sa iti recapeti suflul.

Cu mainile in solduri privesti incruntat.

Si esti doar tu..

In viata...